Confesiuni după o săptămână pe drum

Am plecat din Romania pe 23 mai, azi e 30 mai. Sunt de o săptămână plecat din Europa. Primele zile le-am petrecut in Emirate, un fel de aclimatizare pentru India. Am făcut couch surfing toată perioada, primele 4 zile la un american, care își lasă apartamentul în seama unor tineri care vin și pleacă din Dubai. Aici am cunoscut o groază de oameni care m-au ambiționat să călătoresc mai mult. Alicia și Julia care fugiseră vreo două săptămâni de la facultate din Germania, Sasha, un austriac care se întorcea din Australia dupa vreo 7 luni de călătorit și muncit acolo, Kuntal, un economist indian care preferă să-și facă vacanțele de unul singur, Philip, un american care e pe drum de vreo 8 luni, după ce a lucrat în Ghana pentru vreo 2 ani, Mikka, un tip din Khyrghistan care își căuta job în Dubai, Ivonna, care la 18 ani și-a pus rucsacul în spate și a plecat de una singură în Noua Zeelandă, Davide, un italian care a plecat tot în Noua Zeelandă să călătorească și să muncească, Daniele și Kiki, care au plecat prin Oman, Emirate, iar acum sunt pe undeva prin India, călătorind și probabil zâmbind la diferențele culturale care există între Europa și partea asta de lume.

Mai apoi am stat la un amic irlandez pe care l-am cunoscut de ceva vreme, și care-mi zice constant “This is the the place mate… Dubai is the world, Dubai is everything”, mai exact (Dubai e centrul universului, Dubai e lumea, Dubai e tot) și cu care am stat și am povestit până noaptea la 4 despre sfera asta numită Pământ care oarecum are o Karma aparte pentru unii din noi…

Am fost în Al Kamara, un fel de suburbie a Dubaiului, unde inițal ajungi să locuiești dacă ești emigrant și nu ai foarte mulți bani, unde împreună cu Sean și cu o prietenă a lui din SUA am mâncat la un restaurant indian de vreo 60 AED (cam 70 lei), câte 3 feluri de mâncare și zâmbeam cât poate să fie de mare diferența dintre o suburbie și centrul orașului.

Iar apoi am plecat la Abu Dhabi unde am stat la Jukka (tot prin couch surfing), un finlandez la care inițial i-aș fi dat 35 de ani, dar mai apoi am aflat că are 51. Un om simplu care își câștigă existența din predat la o școală primară de băieți (arabi), însă care la 3 dimineața îmi povestea despre cum e viața în Emirate în timp ce o curvă nigeriancă (pe care o agățase în ceva club) dansa pe muzică din țara ei, iar noi vorbeam despre tot felu de porcării inutile.

În fond, lumea pe care o știm noi, cu normalitatea ei, prin munca de 8 ore la care m-am rezumat până acum o săptămână e aceeași peste tot. Diferența e că după munca aia de 8 ore, unii ies și socializează, își trăiesc viața, alții dau drumu la televizor și aia e tot.

Viața din Dubai, nu e așa cum ne-o imaginăm cu toții. Localnicii sunt îmbrăcați în majoritatea cazurilor de fațadă în hainele tradiționale. Femeile umblă în malluri cu pungi LV, Versace, Tom Ford și orice brand renumit prin cap. Întrebarea e “Unde le poartă?”. Doar 4% sunt localnici (emirați sau cum dracu se spune), restul sunt mercenari care lucrează pe bani mulți. Dacă aștia pleacă, țara intră în colaps, așa că prea multe reguli cam greu de impus… Irlandezii au Irish Village, americanii au American Burgers, românii au Transylvania Caffe.

Viața de noapte e mai ceva ca în Europa. “Sir take me home” e la ordinea zilei între prostituate, trebuie doar să ai bani, loc și timp. Probabil că nu te-ai fi așteptat într-o țară musulmană.

Iar acum, e ora 10 jumate și stau într-un lounge al unui hostel foarte primitor în Delhi, după două beri și scriu, după o zi stresantă în care am ajuns pe aeroportul din Delhi fără niciun ban în buzunar și cu conturile blocate. Mă întreb retoric câți dintre voi ar fi clacat și s-ar fi pus pe o bancă să plângă?

Probabil că întrebarea care se impune acum e “Cum dracu te simți?”. Sincer mă simt împlinit. Simt că majoritatea dintre voi sunteți prea preocupați să plecați de unii singuri într-o călătorie și să descoperiți beneficiile solitudinii, independenței și capacitatea de a vă descurca într-un mediu care nu este familiar. Simt că sunt unde vreau să fiu, prin propria muncă.

Sunt în India și probabil că urmează să fiu înșelat de indieni precum o pățesc toți turiștii (Deja am plătit 150 rupee în loc de 95 pe o bere), dar oarecum asta face parte din farmecul Indiei.

În fond, banii sunt doar mijlocul prin care am ajuns aici. Nu-s fericirea, nu-s împlinirea sufletească. Și să fiu al dracu daca nu-s foarte mândru de mine! Cred că-i mai ușor să lucrezi la Google pentru cel puțin 10.000 dolari pe lună decât să ai curajul să pleci ca un nebun în lume. În fond, la Google trebuie să treci doar câteva interviuri.

Și cu asta cred că am zis tot. Mâine iau India la pas. Prin toată mizeria și ciudățenia ei. Așa că pe curând.

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *